O întîmplare care te pune pe gînduri (II)

Pînă în luna august, toate încercările, toate eforturile atît ale părinţilor, cît şi ale medicilor de a-l reface pe Ionuţ s-au dovedit zadarnice. Dar iată, domnul Toporaş-tatăl este trimis în delegaţie la Cluj-Napoca. „Ce ar fi să-i iau cu mine pe Emilia şi Ionuţ?" s-a gîndit în speranţa că le va face o bucurie această mică excursie.

Vremea era superbă. Chiar în după-amiaza sosirii în marele oraş, soţii Toporaş au ieşit la plimbare, cu Ionuţ de mînă.

Au intrat în Grădina Botanică şi, deodată, băieţelul s-a înviorat. Fugea înaintea părinţilor, se oprea şi mirosea flori, relaxat, cu faţa radiind de fericire. Era complet schimbat, vorbăreţ şi vioi.

A doua zi, soţii Toporaş, absolut nedumeriţi de brusca vindecare a băieţaşului, au repetat plimbarea. La un moment dat, Ionuţ, uşor ostenit, a cerut să meargă... acasă. Părinţii s-au uitat miraţi unul la celălalt, ieşind din parc. Ionuţ alerga la cîţiva paşi înaintea lor, parcă uitînd de oboseală şi, la un moment dat, s-a repezit după un colţ, tot zbenguindu-se, spre a se opri în faţa unei case. Soţii Toporaş l-au urmat intrigaţi: „Ai obosit, Ionuţ, de ce te-ai oprit?“ 1-a întrebat mama: Copilul a privit-o mirat. „Am ajuns acasă, nu vezi?“ a spus el, trăgînd-o de mînă şi intrînd în curte, sigur pe sine.

Curtea, pietruită cu bolovani de rîu, arăta ca un fel de patrulater neregulat, spre care dădeau mai multe uşi, ale unui imobil vechi, poate de secole. Totul părea pustiu, dar era numai o aparenţă căci, de la o fereastră, apăru un cap de femeie, cu obrazul plin de riduri. Privind-o pe locatară, Ionuţ tresări, şi imediat se îndreptă spre ea. „Mamă Ana, nu-mi dai o plăcintă?" o întrebă cu cel mai firesc aer, ceea ce o supără pe doamna Toporaş, care nu era deloc obişnuită cu o asemenea îndrăzneală din partea lui Ionuţ. Fără să spună un cuvînt, bătrîna dispăru de la fereastră, ca să apară, ţinînd în mînă o farfurie cu plăcinte de varză. Din conversaţia care s-a legat imediat, soţii Toporaş au aflat o serie de fapte care i-au pus pe gînduri atît pe ei, dar şi pe locatara vechii case. Exact acolo, la etaj, murise cu cinci ani în urmă profesorul de matematică Ion Bogza. Iar bătrîna locatară era renumită prin vecini pentru plăcintele sale, a căror reţetă o cunoştea de la bunica sa împărtăşind-o tuturor gospodinelor. Lui Costin Toporaş toate aceste elemente i se păreau stranii. Era simplă coincidenţă atitudinea copilului Ionuţ, care se credea acasă acolo, la Cluj-Napoca, deşi nu fusese niciodată în acest oraş? Dar faptul că bătrînul profesor de matematică, aşa cum avea să descopere mai tîrziu, fusese rudă chiar cu mama sa? Deci, cu bunica lui Ionut.

Ce fire nevăzute şi neştiute legau pe micuţul Ionuţ de toate aceste „coincidenţe"? Găzduia trupşorul lui sufletul lui Ion Bogza? (Sfîrşit)

 

GHEORGHE BRĂTESCU