In zile grele

Ne-a risipit furtuna pe drumul pribegiei,
Si nu mai stim de-ai nostri, nici ei de noi nu stiu...
Cu gandul doar, pe negre intinderi de pustiu,
Ne cautam, ca orbii, in volbura urgiei.
Citeam, si-mi pareau basme, cum se lasau pe tara
Intunecate oarde, ca norii de lacuste.
Vuia-n vazduh navala puhoaielor din puste,
Cum rapaie pamantul sub ploile de vara.
Citeam de lanuri arse, de sate pustiite,
Femei, cu prunci in brate, prin codri ratacind,
Cate-un batran ce cata, din varful unui grind,
Cum trec, manati in carduri, ca turmele de vite,
Cum trec, dusi in robie, subt bici, feciori si fete,
Si carele-ncarcate cu bogatia tarii,
Si-n urma, cat bat ochii, in limpezisul zarii,
Gramezi de scrum din toata stransura pe-ndelete...
Citeam si-mi pareau basme. Si iata ca destinul
Vru sa traiesc aievea acele zile grele;
Si vad cum calca lifta pamantul tarii mele,
Cum tot avutul nostru ni-l bantuie strainul:
Sa nu mai stiu nimica de cei ramasi acasa,
Decat ca e vrajmasul stapan pe soarta lor...
Gandindu-ma la dansii, muncit de griji, de dor,
Stau in adancul noptii, cu coatele pe masa,
Si-i vad sapand la santuri, batuti, bolnavi, sub zloata
Mosnegi cazuti pe drumuri, femei batjocurite
In jurul lor, copiii cu bratele ciuntite
Infatiseaza jertfa si jalea tarii toata.
Si-atunci tresar sub gandul ca prea am trait bine;
Prea mult am ras; prea-n toate vedeam numai un joc...
Si trebuia sa vie acest naprasnic foc,
In larg sa ne deschida drum nou, printre ruine.
Fii binecuvantata, fecunda suferinta,
Tu ce ne esti trimeasa de vesnica dreptate
Sa curati neamul nostru de vechile pacate,
Sa faci din el o-ntreaga si singura fiinta!
M-ai invatat, durere, ce e sa ai o tara.
Si-n inima-mi ranita adanc ti-ai scris cuvantul:
Cu sange si cu lacrimi va sa framanti pamantul
Din care-astepti viata cea noua sa rasara.
de Alexandru Vlahuta