LEVITAŢIA(III)

Dar cîteva dintre ele au rămas celebre şi cu siguranţă că se bazează pe mărturii verificate.


În 1645, soţia ambasadorului Spaniei la curtea papală i-a cerut soţului ei să organizeze o întîlnire cu călugărul. Acesta locuia în acel moment la Assis. Stareţul mînăstirii i-a ordonat deci să converseze cu Excelenţele Lor. Imediat ce a intrat în biserica a văzut, deasupra altarului, statuia Sfintei Fecioare, s-a ridicat în aer la vreo douăsprezece picioare de la baza statuii, deasupra capului persoanelor prezente. A rămas un moment în contemplare în faţa ei apoi, scoţînd ca întotdeauna un ţipăt puternic, a zburat în spate şi s-a reîntors astfel în chilia lui.
Altădată, la Osimo, s-a ridicat în aer ca să îmbrăţişeze statuia Pruncului Isus înălţată la 8 picioare deasupra solului; a luat-o în braţe şi a planat cu ea cîteva momente. De altfel, nu ezita, dacă se ivea ocazia, să ia cu el înzbor un alt călugăr, fapt atestat de mai multe ori.
Cu ocazia ultimei sale slujbe, în 1663, a avut un extaz mult mai prelungit decît de obicei şi s-a ridicat în aer în faţa mai multor martori. Natural, aceste "extcentricităţi" nu erau pe placul superiorilor săi, care totuşi nu puteau să-l împiedice să zboare.
"Pentru ea", zice Thurston, "mărturia levitaţiilor pe care le efectuase se sprijină pe depoziţiile numeroaselor sale surori, care au fost martori oculari". Doamna du Bourg, pe numele ei de călugăriţă Marie de Jésus, a întemeiat un ordin religios în Secolul al XIX-lea. Aproape întotdeauna, la sfîrşitul extazului, era ridicată de la pămînt. Încerca să se împotrivească, dar era învinsă de o forţă supraomenească.


Atunci, neputincioasă, se abandona "atracţiei supranaturale". Doctorul Imbert-Gourbeyre a cunoscut-o personal pe această femeie. "Extazul nu se sfîrşea niciodată", scrie el, "fără ca doamna du Bourg să nu fie ridicată brusc de la pămînt, strigînd: O, milă! O, iubire cerească! Atunci încerca să se opună atracţiei divine. După ce încerca zadarnic să se agaţe de scaun, încrucişa braţele pe piept şi se abandona forţei care o ridica imediat în aer. Îşi păstra în mod invariabil postura în care o surprinsese extazul şi rămînea, înălţîndu-se, în genunchi, aşezată, sau în picioare".
Aceste extaze se produceau cu regularitate: "În fiecare seară, în timpul rugăciunii întregii comunităţi, maica nu putea să audă recitîndu-se cuvintele de iubire faţă de Domnul fără să cadă imediat în extaz. Atunci se ridica în aer la nivelul scaunului, apoi cădea brusc pe scăunelul de rugăciune.
Într-o zi, pe 7 aprilie 1865, a fost ridicată de la pămînt cu o forţă atît de mare, încît s-a agăţat de scăunelul de rugăciune, care a fost şi el ridicat de jos. Revenind pe pămînt, căderea a fost atît de violentă, încît soclul acelui scăunel de rugăciune masiv s-a spart. (Va urma)

JOHN VALETT