Movila Miresii (După legenda satului Movila Miresii)

Într-o aprigă iarnă, un tânăr fecior
ia focul iubirii şi-l toarnă-n pridvor,
inima îi tresaltă ademenitor,
după fata aleasă,-i sfâşiat de dor .
S-o poarte pe braţe, să-i râdă-n privire,
să-i toarne în suflet elixir de iubire.
Visând la iubită nerăbdarea înfruntă
şi-n vuietul iernii pe cai se aruncă,
se-avântă în lume cu alţi fraţi de ducă
şi sania-n goană, spre satul din vale,
iute se-ndreaptă pe-a dragostei cale.

Mireasa-l aşteaptă. De trei zile bune
nu poate să doarmă şi-l cheamă pe june
prin rugăciuni de foc şi prin gânduri,
prin ai dorului ochi din străfunduri.
Simţea cum destinul curând va aduce
la uşa casei sale, străinul din vise.
Presimte când ceasul îi scrie menirea
şi iată că junele-şi anunţă venirea.

La poartă-n peţit tânărul soseşte,
şi-ndemnat de părinţi în casă pofteşte,
i-ascultă cerinţa, de bună credinţă,
îi dă mâna fetei după juruinţă.
Inima-i bate atâta de tare,
îi pare că zboară şi aripi el are.
Se întoarce-acasă, mânând caii iute
căci norii se-nchină pe căi neştiute,
stihia iernii fără veste porneşte,
şi-n teacă vântul spada-şi răsuceşte.

Şi iată-i străbătând întinsa câmpie,
în calea de-ntoarcere alb-argintie.
Dar, vai! noaptea-şi arată mâhnirea
şi iute îşi pune pe zări stăpânirea!
Dhii! Caii se-avântă prin iureşul iernii
când albul zăpezii cânta noi vecernii.
Cu sângele-n clocot, sărutul pe buze,
cu inima plină de-ale dragostei muze,
nerăbdător mână caii spre casa lui mare,
visând la logodnă şi-a ei celebrare,
de unde chiar mâine, frumoasa mireasă
îi va fi de sorţi stăpână aleasă.
Şi Crivăţul urlă, nămeţii cresc iute,
întinderea-i albă de stele cernute,
privirea se-afundă-n luciri reci de sticlă,
iar norii se scutură de gene-ntr-o clipă.

Şi proaspătul mire cu iarna se luptă,
cu-a nopţii rece umbră, neîntreruptă,
struneşte căluţii, se teme de noapte,
câmpia să taie spre miazănoapte.
Pământul e nins cu plapumă groasă,
temerile curg, pe tâmple-i apasă
iar biciul trosneşte în a iernii furie
zăbala prea strânsă pe cai îi înfurie
şi deodată... sania uşor se înclină
mireasa-i pierdută peste-o colină
şi vântul şuieră în apriga iarnă,
iar tânăra prin nămeţi se răstoarnă...


Rătăcită-i mireasa şi-ncepe a plânge,
c-a ei fericire deodată se frânge.
Şi-n rugă se-afundă stihia să-ndure
zadarnic ea luptă cu-a sorţii secure!
Natura rebelă nu vrea s-o asculte
omătul se scutură-n zgomote surde,
din ai săi obraji, gerul muşcă, o frige
şi lupta e grea şi n-o s-o câştige!


-Natură! te-ndură de-a mea suferinţă
căci făr’ de noroc pare a mea fiinţă,
ce-a fost pentru-o clipă un vis de iubire,
un strop de visare, acum e-amăgire!
Prea crudă pedeapsă pe mine mă cheamă,
steaua din suflet prin umbre-mi coboară,
zvâcnirea din mine începe a se stinge,
destinul năpastă pe umeri îmi frânge!
Nu-ţi vărsa furia pe creştetul meu
sunt doar o copilă, ce vină am eu?
Recunosc, a mea vină e că mi-am dorit
să stau alături unui soţ iubit!

Curg mii de suspine, de tristeţe amară...
sufletu-i geme, sărmana fecioară!
Lacrimi sărate pe-ntinderea albă
neîncetat curg, prin ger leagă salbă
şi-i tulbură ochii, durerea să-i spele
mireasa cuprinsă-i de gânduri rebele,
speranţa-i ucisă de-a iernii ninsoare,
destinu’-o supune, la grea încercare.

Când zorii sărută larg cerul albastru
mireasa trezită-i de-un glas lin, măiastru,
deschide-ncet ochii şi priveşte-n jur,
nimic nu cunoaşte de-al său împrejur,
se crede că-i moartă şi în vis pluteşte
că-i pierdută-n omăt doar, îşi mai aminteşte.

-Vorbeşte-mi, copilă cu ochi ca de înger,
privirea mă taie ca de-un aprig fulger
şi-mi sfarmă trupul când la tine caut
iar în inimă-mi curg sunete de flaut,
prin fumul zăpezii, tu, mi-ai fost găsită
precum o frumoasă zână adormită.

Cu privirea către al ei salvator,
tânăra îi răspunse lin, încetişor,
c-al ei peţitor dintr-un sat, departe
voia să o ducă acasă prin noapte,
iar caii, speriaţi de viscol, trecând pe-o colină
sania înclinară, ea căzu pe dată, iar ei nu simţiră...


-Azi-noapte, câinele meu te-a găsit
după al său lătrat iute am venit,
şi-n omătul proaspăt eu am răscolit,
şi apoi în casă te-am adăpostit.
De aseară-ntr-una la tine privesc,
în chipu-ţi angelic doru-mi ostoiesc,
pustiul alungă-mi, te rog, pe vecie
şi-acceptă de-ndată să îmi fii soţie!
Am să-ţi jur credinţă pe sfântul altar
şi-a mea viaţă întreagă, îţi ofer în dar!

Tânăra pătrunsă-n stranie simţire
reaprinse-n piept fiori de iubire
şi-n murmur de buze îi răspunse: -Da!
de-a pururi, salvatorule, eu voi fi a ta!
Braţele lor se-nlănţuie deodată,
pe buzele-arzând sărutul tresaltă,
şoaptele iubirii se aprind uşor...
se-aude un murmur, e-al inimii dor...

Pierduta mireasă, oier şi-a luat mire,
a îmbrăcat rochia lungă de fericire,
iar cu braţul iernii şi-a scris în istoria
unui sat din Bărăgan, prin nămeţi, victoria...

Dacă treci cândva, prin Balta Brăilei,
nu uita să cauţi şi vatra Movilei,
căci a sa legendă te va fascina
în mirajul său mereu te-o chema.
Sunt vii mărturii scrise-n pânza vieţii,
povestind de satul: Movila Miresii.

Cornelia Vîju